Calatorii, Inspiratie

Cum m-am reapucat de parașutism

Ne-am re-apucat. Asta înseamnă că am mai facut înainte. Un fel de…

Înainte! Că înainte era mai bine… Sau nu.

Prima dată am avut contact cu parașutismul în 1998 când prin liceu fiind, ni s-a parut cool să facem sportul ăsta, și cum lângă Ploiești, aveam aerodromul de la Strejnic ne-am dus să ne înscriem.

M-am înscris, și am început pregătirea, ceva intre școala, club sportiv și armată, cu teorie, pregatire fizică, exerciții specifice si multa munca patriotica prin ograda aerodromului.

Atmosfera fiind una destul de frumoasa nu ne-a deranjat prea mult, mai ales ca ne-am facut foarte multi prieteni.

Odata cu venirea verii a venit si etapa de zbor si au inceput salturile, intai automate sau static line, in care sareai din avion, avand un cordon legat ce-ti deschidea parasuta principala, fiind apoi treaba ta sa ajungi cu ea jos. Parasuta rotunda T4-4MP fiind foarte iertatoare cu pozitii instabile la deschidere dar si destul de dura la aterizare.

Dupa terminarea automatelor am trecut la comandat (Am iesit la liber), aici treaba statea altfel, trebuia sa-ti deschizi tu, stresul crestea si la fel si indoiala in capacitatile tale. Am apucat sa fac vreo 3 salturi dupa care s-a terminat etapa.

Dupa inca un an a venit a doua etapa, in care s-a sarit si mai putin. Treburile se schimbau la aerodrom si si in vietile noastre, incepeam, facultati, joburi, armata(unii), etc.

Timpul nepermitandu-mi, m-am lasat de parasutism in 2000 odata cu inceperea facultatii si am avut o tentativa sa ma reapuc in 2003, dupa ce am cunoscut-o pe Alexandra, un fel de vedeta locala, la acea vreme pentru ca deschise rezerva si supravietuise unui accident serios.

 

 

Acum deja treaba statea altfel, parasute noi si aripa (Manta 290). Pe vremea mea treceai pe aripa dupa multe salturi. Parasute noi, probleme noi: astea au comanda pe spate, nu mai sunt asa de iertatoare la pozitii de deschidere, au viteza mai mare la aterizare deci trebuie sa stii cand sa franezi, deci intr-un cuvant mai mult stres.

Schimbarea a mai dus la ceva – mai multi oameni si salturi mai putine.

Dupa ce am mai pierdut o vara pe aerodrom, cam degeaba, ne-am lasat atat eu cat si Alexandra, ramanand cu un gust amar si cu senzatia de bataie de joc.

Cu ce am ramas de pe urma timpului trecut: 15 salturi cu parasuta rotunda, experienta, cativa prieteni si sotia :). Deci pana la urma nu a fost degeaba.

 

 

Declick-ul

Ramanand un capitol neincheiat in domeniul asta, undeva intr-un colt ascuns al mintii, ramasese idea de a sari, bineinteles suprimata de frica si indoieli. Unii prieteni s-au reapucat sa sara de la 4000 m si sa povesteasca ce tare e. Unul din ei, Andi care intre timp a facut cateva sute de salturi, ne tot batea la cap sa venim si noi.

Vrand sa ma dau cu speed-ul care este foarte similar cu o parasuta si vazand ca ma sperii foarte tare de viteza si de faptul ca decoleaza, am inceput sa ma gandesc serios daca ceva salturi si zbor cu voalura (parasuta) ar ajuta.

Am inceput sa ne gandim foarte serios, cand in iarna la schi am vazut cateva filme de la salturi de la TNT Brothers de la Bucuresti si l-am cunoscut pe Bogdan,Aurica&Friends parasutisti cu mii de salturi si foarte multa experienta, care tot povesteau de cat de tare e si cat de diferita este treaba, fata de ce era pana acum.

Asa ca ne-am facut planul in cap: Mergem la tunel si pe urma AFF (Accelerated Free Fall).

 

Tunelul

Cum aveam drum in America, in zona San Francisco, pentru nunta, fratelui meu, Bogdan, am cautat si am gasit un tunel aerodinamic (tunel de vant) in apropiere – iFly SF Bay. Am luat cateva minute si am inceput sa exersam. In prima zi a fost dezastru, pozitii instabile, tangaje, rotiri necontrolate, tot tacamul. Usor usor am inceput sa controlam pozitia, sa facem viraje, intai cu mainile, apoi cu picioarele, sa ne miscam fata spate. Senzatia este super! Am revenit si a doua zi, si in ziua plecarii ne-am dus din nou.

La plecare aveam 13 minute de tunel, ceea ce ar fi insumat cam 100 – 110 salturi la aerodrom de la 1000 – 1200 m (inaltimea de la care se faceau majoritatea salturilor).

 

FlyNFriends

Florin “care nu vopseste cu verde” (pot povesti de ce ii zicem asa, dar alta data) acum cunoscut ca Flo Zburatorul, a plecat din Romania in 2007, avand sub 100 de salturi, a lucrat pe aerodromuri din Spania si alte tari si a strans peste 6500 de salturi, de tot felul, devenind instructor de AFF si tandem, incercand sa faca ce-i place si sa traiasca din asta.

Machedon sau Mache, si el la cateva mii de salturi si instructor de AFF si tandem, cu o poveste similara.

Ei erau instructorii care trebuiau sa ne faca sa sarim din avion si sa se asigure ca nu facem tampenii.

Mai multe despre ei si ce fac pe www.flynfriends.com

 

Pregatirea la sol

Am plecat spre Spania la Skydive Spain langa Sevilia. Am inceput pregatirea! Baietii ne dadusera la inceput un mic manual si am facut o zi intreaga pregatire si exercitii. Dupa care ne-au zis: Maine sarim!

Cum adica maine sarim? La aerodrom am facut 6 luni de pregatire.

Noroc ca a doua zi a fost vant. Sau ghinion…

 

AFF nivelul 1 – Determinarea se citeste pe fata

A treia zi nu a mai fost vant.

Dupa repetarea procedurilor de urgenta (ce sa faci cand “shit happens”) – cu calm (yeah right), ne-am echipat cu parasutele, le-am verificat si ne-am urcat in avion. Avionul urca repede pana la 4600 m (altceva ca de la 1200), in cap rulau tot felul de intrebari: – ce se poate intampla? Cat e de sigur? Oricum ma tin astia! Daca nu pot sa deschid? Lasa ca deschid astia! Daca nu se deschide? No-i  avea eu norocul asta… (Statistic daca se respecta procedurile nu are de ce sa nu se deschida).

Am ajuns la altitudine, avionul s-a pus pe directie, s-a deschis usa, au sarit primii si dupa ce a venit si randul meu, m-am pus in usa si am iesit. Putin ajutat de baieti. Dar nu m-am impotrivit. (Ieseam si singur dar mai degraba ma scurgeam decat saream).

Senzatia nasoala de cadere ingol dispare odata cu viteza. Stabilizat de baieti am inceput exercitiile. Care constau in uitat la altimetru, in fata, si urmat instructiunile pentru corectarea pozitiei corpului. In carte scria ca daca stai bine unul din instructor iti da drumul. Eu credeam ca ia doar mana de pe tine. Soc si groaza!  Il vad pe Mache cum se duce in fata mea – primul gand: Ba asta m-a scapat, bine ca macar Flo ma mai tine!. Al doilea gand: Ba astia au plecat la treaba lor si sunt singur. Se vede privirea mea ingrozita in poza.

A venit momentul deschiderii: Caut comanda si o nimeresc, trag de ea, se deschide repede. Urmeaza un zbor cu voalura “Ca pisatul boului” , de parca tot cerul era al meu – (pentru care m-am luat ceva ”cacat “cand am ajuns jos – sunt reguli de respectat si zone in care trebuie sa stai). A venit si aterizarea si am vazut ca nu-i asa rau si ca se poate frana.

 

AFF nivelul 2 – sau unde-i comanda?

Nivelul 2 a mers bine, pana in momentul deschiderii. Comanda nu era nicaieri. Eu calm ca am timp si ma tin baietii, ma apuc s-a o caut, fara sa ma mai uit la altimetru (Calm credeam eu) in realitate era o pipaiala nervoasa pe partea din spate a containerului.

Flo care se uita la altimetru printre altele, dup ace m-a lasat destul, a tras el comanda ca ne apropiam de sol.

Stresul incpea sa creasca, mai ales ca prima data am cam nimerit-o. Macar aterizarea a mers.

 

AFF nivelul 3 –  Astia nu ma mai tin?

Am inceput nivelul trei pe datorie. Am iesit din avion, baietii mi-au dat drumul, si am inceput sa stau eu, singur, mega incordat in ciuda semenleor de a ma relaxa. Comanda s-a nimerit iar la indemana si am deschis singur dar cu noroc.

Zile cu vant

A doua zi vant. Nu se zobara decat daca ai peste 200 de salturi, deci nu e cazul. Ne plimbam putin cu bicilcetele, pana in Sevilia. Radem, glumim si cel putin eu, traiesc niste sentimente amestecate de parere de rau ca nu sarim si o usoara bucurie ca nu sarim. Creierul uman (cel putin al meu ) este configurat sa nu faca nimic prea greu sau prea periculos, si mai trebuie prostit din cand in cand.

 

AFF nivelul 4 – S-a schimbat instructorul

Zilele cu vant insa nu dureaza pentru totdeauna, si vine ziua de salt. Aflam ca s-a schimbat instructorul. Flo si Mache trebuie sa se ocupe acum de “skills camp” si de ceilalti parasutisti, de fapt de parasutisti ca noi inca nu suntem.

Fac cunostinta cu Julian, care din ce-mi spune Flo, e antrenor de profesori in ale parasutismului.

Pentru ca am progresat acum sar doar cu un instructor.

Iesirea merge OK, desi putin instabil. Trebuie sa fac miscari fata spate. Pe astea le stiu de la tunel, si ies intr-un fel. Gasesc comanda tot din nimereala.

AFF nivelul 5 – Virajele

La nivelul 5 pozitia este mai stabila, si incep virajele. Pana acum ma chinuiam sa nu ma rotesc, acum trebuie sa ma rotesc. Pornesc un viraj pe stanga, usor din maini, si simt ca iau viteza, ma opresc la 180 de grade in loc de 90 si ma intorc repede inapoi sa nu cumva sa raman singur pe acolo. Mai fac un set de viraje, pentru ca mai este timp. Deschid, dar se pare ca mai prost ca inainte.

 

AFF nivelul 6 – Asta-i cu looping

Vine nivelul 6, acum stau stabil dar trebuie sa ma dau peste cap. Incep sa-mi fac tot felul de filme cu destabilzari infricosatoare si rotiri necontrolate. Vine si saltul iesim din avion, surprinzator de stabil. Imi da semnul de looping, strang picoarele trag un pic de ele si gata ma dau peste cap, o data, ma extind si ma opresc imediat. Aaa, e super usor si controlabil. Asta a redus foarte mult stresul. Merge si pozitia de track, si rotirile la 360 grade. De bucurie nimeresc si comanda. Zborul merge lin, aterizez unde trebuie si in picoare. Ce sa mai meserie. (In film nu sunt eu, parasuta mea e mult mai mare, dar “asta avem cu asta defilam”)

 

AFF nivelul 7 –  Tot nu gasesc comanda

La 7 cica e la fel doar ca fac totul de capul meu si instructorul doar ma observa. Totul merge pana la comanda. A dracu nu-i nicaieri. Dupa ce o caut de ma plictisesc, imi deschide Julian parasuta.

Cand ajung jos imi explica cu multa parere de rau (de parca el nu deschisese) ca nu ma poate lasa sa sar la liber pana nu deschid. Ii explic si eu cu multa parere de bine ca si daca m-ar lasa sa sar acum singur, m-as caca pe pe mine si cel mai probabil as deschide rezerva. Hotaram sa mai bag unul.

 

AFF nivelul 7R – Probleme comanda nu-i

E al 5-lea salt azi, se simte si oboseala. Saltul merge, miscarile sunt mult mai sigure si mai cizelate. Dar la momentul deschderii nu-I comanda. De data asta Julian trage de ham pana cand ajunge comanda la mana mea, astfel incat sa cred ca am gasit-o. Hotaram sa mai bag unul a doua zi.

 

Stresul

Plecam de la aerodrom, ne uitam la filme si vad cam ce fac prost, bag mana dupa comanda ca intr-o galeata si misc umarul. Cum stau prost cu coordonarea si miscarile repetitive este greu sa-mi dresez organismal sa faca o anumita miscare. Urmeaza o seara si o noapte stresanta, nu am nici pofta de mancare (la mine e ceva foarte rar). Nu pot sa dorm, dorm asa din doi in doi si ma mai trezesc si repet in minte secventa saltului. Vine dimineata,

Daca bate vantul nu m-as supara. Ma uit la meteo, nici un pic de vant. Yeei…

Ajungem la aerodrom urmeaza cateva exercitii, Flo si Julian imi arata ce fac gresit – o mica miscare din palma pe care nu o fac de graba, trebuie mai relaxat si mai incet vorba lui Mache “Slow is smooth and smooth is fast”. Cum dracu sa incetinesti cand cazi spre pamant cu 200 Km/h si creierul rupe sinapsele de “n” ori mai repede din cauza stresului.

 

AFF nivelul 7RR – Gata ! Am gasit care-i problema!

Saltul il stiu, am exersat am repetat miscarea pe care o greseam. Julian vine cu vestea buna: -Nu mai trebuie sa faci restul, de exercitii, le-am vazut, trebuie doar sa vad ca deschizi!

Dupa care vine si vestea proasta: -Dar sa parasim avionul instabil! O sa fie distractiv! Iesi cu capul inainte si te dai peste cap de vreo doua ori dupa care te opresti!

Ce sa fac? Era sa-mi arda modulul de stres de la Garmin!

Urcam in avion, pare ca face o eternitate pana sus. Ajung in usa, vad aerodromul, imi face semn si ies, ma dau peste cap o data, a doua oara ma dezechilibrez, ajung pe spate dar in loc sa ma sperii, ma simt confortabil si ce sa vezi creste increderea. Corpul pare sa se stabilizeze singur, si ma intorc usor cu fata in jos. Repet deschiderea, de data asta cu miscarea magica din palama si comanda sta cuminte la locul ei si nu se mai ascunde.

Fac ceva track intai mai prost, pe urma mai bine, ma uit la altimetru: 3000 m, mai e timp, mai bag un 360 grade. Ma uit iar: 2500 m , mai stau degeaba, ajungem la 2000 m. “Wave-off!”(Semnalul pentru deschidere). A venit momentul, ma arcuiesc, sau cum zice Julian “Dick to the ground”  dau capul pe spate si usor duc mana spre comanda, exact la tinta, deci aia era miscarea. Deschid! Asta era!

Ajung jos. A mers! Gata! Julian imi spune ca pot iesi la liber sa scap de stres si ca sa sar imediat ce-i un zbor liber. Nu doar a zis ci m-a si bagat repede la un zbor.

 

Primul salt solo

Urc in avion, de data asta singur. Nu mi-e asa frica, – pe principiul “Stiu bataie ca am mai luat!”. Ajung in usa ma uit si ies, putin instabil. E un sentiment interesant cand creierul se sperie de caderea in gol si corpul preia controlul si se stabilizeaza, folosind memoria musculara si de capul lui.

Prind incredere, fac o simulare de deschidere care merge bine, decid sa nu o mai fac pe a doua. Stau putin, mai incerc un track, fac o rotatie mica, ma uit la altimetru 2000 m ma asez mai bine, ma arcuiesc si duc mana. Comanda cuminte la locul ei asculta si deschid.

Aaa deci merge !  De-acum sa vina salturile 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *